În ritmul haotic al vieții moderne, este uneori greu să ne regăsim în mijlocul agitației zilnice și să ne reconectăm cu esența noastră interioară. Cu toate acestea, uneori, o simplă retragere în mijlocul naturii ne poate oferi răspunsurile pe care le căutăm și o perspectivă mai profundă asupra lumii înconjurătoare. Astăzi, cu picioarele desculțe în iarba proaspătă de primavară, în timp ce admiram munții care înconjoară Brașovul, frumosul oraș în care locuiesc, gândul m-a dus la experiența de 4 zile din Anzi pe Inca Trail.
A fost un mare act de curaj pentru mine să petrec 4 zile în munți, sa urc până la 4.215 metri altitudine parcurgând un total de 42 de kilometri până la impresionantul Machu Picchu. 4 zile petrecute în jungla amazoniană, pe poteci înguste, fără conexiune cu lumea modernă și prea focusată pe respirație ca să vorbesc cu cei din jur. Au fost 4 zile de reflecție în care mi-am auzit foarte clar toate gândurile în liniștea aceea vindecătoare a naturii. Astăzi am resimțit o parte din stările pe care le-am trăit atunci și mi-am amintit că la întoarcere, după un zbor, am scris câteva cuvinte frumoase despre asta. Las aici scurta mea poveste în speranța că te va inspira în vreun fel și te va revigora:
“Astăzi toată lumea mi-a zâmbit! Cred că se citea pe fața mea că eram pe modul “breakfast in bed” și nu “socializare”. Aș fi avut chef să stau singură în natură și nu înconjurată de oameni în avion. Iar ca să împletesc îndatorirea cu nevoile sufletești, imediat ce am ajuns în Amsterdam, m-am repezit la primul petec de verdeață și am savurat în liniște mirosul de iarbă proaspătă, aerul rece și pătrunzător și razele timide ale soarelui care se jucau de-a v-ați ascunselea pe după nori.
Am închis ochii și gândurile mi-au fugit la acele câteva zile petrecute în Anzi, înconjurată doar de o mână de oameni și măreția naturii, fără dispozitive electronice și alte artificii de furat timpul. Mi-am amintit că în timp ce urmam drumul străvechi al incașilor, o adevărată expediție pentru mine, la fiecare pas mi se confirma analogia perfectă dintre o drumeție pe munte și drumul vieții însăși. Nici muntele, nici viața nu îți dezvăluie prea mult din ceea ce urmează să experimentezi. E ca și cum ai cu tine o hartă neclară și o busolă stricată. Ești încurajat de alții dar și de propriul instinct să te aventurezi și să vezi unde duc toate acele poteci chiar dacă ai și o urmă de reținere.
Te entuziasmezi și pornești alergând deși nu știi exact direcția. Inițial pleci cu intenția de a ajunge cât mai sus și cât mai repede. Ești șovăitor la fiecare pas, totul ți se pare neclar și te întrebi continuu dacă ai făcut alegerea corectă la fiecare bifurcație de drum. Pe parcurs însă realizezi că acest maraton nu îți dă voie să vezi nimic în jurul tău. Așa că încetinești pasul și deschizi bine ochii. Te trezești. Înveți în scurt timp că nu e vorba de destinație ci de călătoria în sine. Rămâi surprins de ceea ce vezi în jurul tău și te întrebi apoi cum ai alergat atâta timp cu ochii miijți. 
Ceața parcă se ridică și soarele te dezmorțește încet. Drumul nu se desfășoară în linii perfect drepte. Astfel nu poți să vezi foarte departe înainte ci ți se dezvăluie câte puțin cu fiecare cotitură. Nu va fi întotdeauna ca o plimbare în parc. Fiecare lacrimă și fiecare strop de sudoare este ca o cărămidă la temelia încrederii în sine. Dar acum te bucuri și de obstacole. Acum știi că orice ți se va ivi în cale va fi o binecuvântare, uneori mascată. Acum vezi verdele crud al frunzelor, simți miresmele exotice, auzi sunetul naturii.
Vei întâlni mulți alți curajoși ca și tine. Unii te vor îndruma cu sinceritate și le vei fi recunoscător. Alții vor încerca să-ți pună piedici și să te oprească din drumul tău. Și lor le vei fi recunoscător mai târziu când realizezi că involuntar acțiunile lor te-au determinat să revii pe drumul mai ușor. Uneori vei avea companie alteori te vei descurca singur. Vei ridica ochii din când în când înspre masivul intimidant spre care țintesti. Te vei descuraja de multe ori la gândul că nu-l poti cuceri. Apoi te uiți în urmă și vezi cât de mult ai parcurs deja. Realizezi că toate lucrurile mărețe se realizează cu pași mici.
Toți trăim aceeași poveste…”
În lumina reflectoarelor lumii moderne, este ușor să ne pierdem pe noi înșine și să pierdem din vedere scopul și semnificația vieții noastre. Cu toate acestea, prin a ne îndrepta atenția către frumusețea naturii și prin a căuta înțelepciunea profundă pe care o oferă, putem găsi ghidarea și claritatea de care avem nevoie pentru a naviga pe drumul nostru personal. Astfel, fiecare pas pe care îl facem devine o parte valoroasă a călătoriei noastre, iar fiecare cotitură și obstacol devin oportunități de creștere și transformare. Aprecierea micilor victorii și recunoștința față de cei care ne încurajează sau ne oferă lecții pe parcurs sunt aspecte esențiale ale călătoriei noastre care contribuie la construirea noastră ca indivizi.
În final, să ne amintim că suntem cu toții călători pe același drum al vieții și că putem găsi forță și inspirație în orice ne înconjoară.
